ULTRA SWIM SNAGOV - Prima provocare Smartatletic din 2013

„Îmi pare rău că nu mi-am luat slipul!”



Cam asta pot să zic că gândeau cei care au fost sâmbătă la Complexul Olimpic de la Izvorani şi nu au înotat pentru strângerea fondurilor pentru construirea unui centru de îngrijire paliativă - Hospice din Bucureşti.

Cei care au avut norocul să înoate, însă, pe lângă grimasele specifice efortului de a parcurge prin apă multe mii de metri, lăsau să răzbată şi câte un zâmbet de satisfacţie. Pentru că fiecare lungime de bazin înotată grăbeşte construirea unui hospice în Bucureşti.

Acesta va alina persoanele suferind de boli grave sau incurabile în stadii avansate, ce vor beneficia în mod gratuit de servicii specializate de îngrijiri paliative, iar familiile acestora vor avea acces la servicii de sprijin şi consiliere.

Cele 60 de locuri rezervate amatorilor au fost suplimentate cu încă 20 datorită numărului mare de persoane care au vrut să vină la evenimentul caritabil. Alături de aceştia, 10 sportivi profesionişti au luat startul pe culoarele bazinului de înot de la Izvorani (din motive evidente, au înotat maxim 7 persoane pe un culoar). 

sursa: Vali Bugoi

S-a înotat individual, ştafetă, în familie sau între prieteni, între 1.500 şi 20.000 de metri. Aţi auzit bine, 20.000! Adică 400 de bazine. Cei care au dorit să contribuie la finalizarea centrului Hospice au donat minim doi lei pentru un bazin, pe numele unuia dintre participanţi.

Prietenii de la Smartatletic sunt peste tot, notează numărul lungimilor de bazin pe care le parcurg concurenţii, îi felicită pe cei care au terminat sau fac fotografii. Sunt printre cei care regretă astăzi că nu pot înota, dar sunt de asemenea cei cu ajutorul cărora a fost organizat acest eveniment. 

sursa: Vali Bugoi

De înotat însă, s-a înotat. Valentin Roşioară, Miron Remus Marian au fost eroii de la 20.000 de metri, Răzvan Florea sau Andrei Roşu au înotat 10.000 de metri, dar fiecare a contribuit după puterile lui. De acum, putem doar să urmărim cu acest spital „creşte”.

sursa: Smartatletic

Postăvaru' Night, asortat cu alte două ture de schi

Plecarea a fost una tristă. De fapt nici nu ştiam dacă să mai plec. Pentru concursul de la Postăvaru, eu şi Kiki ne făcusem planuri de vreo două luni.
După ce a băgat foarte bine pe schiuri în Iezer, i-am propus lui Kiki să vină şi la concursul de la Postăvaru şi a îndrăznit să creadă că va participa la primul ei concurs. O atrăgea faptul că va fi numai urcare, ceea ce o scutea de stresul de a coborî în viteză, aşa cum se întâmplă la concursuri.
Am vrut să mergem un weekend la schi, cu vreo 2 săptămâni înainte, să facem câteva urcări şi coborâri pe o pârtie, pentru antrenament, dar o febră rebelă care l-a ţinut pe Vladi la pat ne-a făcut să ne răzgândim.
În sfârşit, în săptămâna dinainte concursului, totul părea că merge bine. Lui Vladi îi trecuse febra, maică-mea era de acord să stea cu el în weekend, eu şi Kiki am ieşit cu vreo 3 zile înainte la o alergare în parc.
Bomba a venit vineri pe la 4 după-amiaza, când maică-mea a căzut şi şi-a rupt mâna... nu mai avea cine să stea cu Vladi... toate planurile noastre s-au risipit...

Până la urmă am plecat singur, ofticat, la concurs...
Dacă tot nu a mai mers Kiki, am luat schiurile ei (da, sunt un şacal) pentru că sunt mai scurte (cu 20 cm mai scurte decât Dynastarurile mele care au 178 cm) şi cu vreo jumătate de kg mai uşoare (2100 gr un schi + legătura, faţă de 2500 gr).
Am mers cu maşina lui Horaţiu, împreună cu el, Roxana şi Adi, care s-a hotărât pe ultima sută de metri să participe la concurs.
Maşina lui Horaţiu este destul de încăpătoare, aşa că mi-am luat şi schiurile fond, în speranţa unei alergări de câteva minute - o jumătate de oră înainte de concurs... încălzire şi o încercare să văd dacă se poate urca pe ele pe pârtie. De urcat se poate, vroiam doar să văd dacă pot eu s-o fac şi cât de dificil e.
Nu ne-am grăbit de dimineaţă cu plecatul, concursul fiind la 7 seara, iar înainte am decis să mergem să dăm o tură în Ciucaş.
Am urcat cu maşina până la Cab. Muntele Roşu (cauciucurile de iarnă ale lui Horaţiu au ţinut cu brio) şi de acolo am urcat spre Vf. Muntele Roşu, pe TR.


Până să ajungem în vârf ne-am lăsat pe stânga, pe un vâlcel care te scoate undeva pe un drum forestier care la rândul lui dă în şoseaua dintre Cheia şi Braşov (DN1A).
Nu am coborât până acolo, ci am părăsit forestierul şi am urcat înapoi la Cabana Muntele Roşu.
În vâlcel zăpada era destul de mare, dar nu prea avea bază. Altfel, coborârea a fost foarte plăcută, doar că schiurile mele înguste se cam afundau în zăpadă. În plus, nu erau ceruite, aşa că la un moment-dat m-am înţepenit în zăpada lipicioasă şi ca să continui, mi-am deblocat legăturile şi am început să păşesc pe unde era panta mai mică şi să fac un fel de telemark unde panta era mai abruptă.


Adi în schimb, cu schiurile lui de 95 cm lăţime sub legătură, plutea elegant prin zăpada pufoasă. Asta până când, furat de viteză şi încântat de zăpada mare a reuşit să facă o tumbă spectaculoasă.


Timpul a trecut repede, am ajuns la cabană, unde ne-am hotărât să mâncăm, numai că între timp se făcuse 4 şi am cam intrat în criză de timp.
Am plecat în grabă spre Braşov, pe unde am trecut pe la motelul Codreanu să ne rezervăm 2 camere pentru noapte.Aveau camere cu 2 paturi la 40 de lei (fără grup sanitar), la 45 de lei (cu grup sanitar în cameră, dar fără duş) şi la 50 de lei (şi cu duş în cameră), asta din urmă fiind varianta aleasă.
Apoi în viteză spre Poiana Braşov, unde am ajuns pe la 6.30.
La înscriere nici vorbă să mai prindem bentiţe (primii 150 înscrişi primeau), am completat formularul şi ne-am dat seama că mai eram eu şi Adi şi doar un număr de concurs.
Noroc cu Luci care era pe-acolo şi a zis să ia Adi numărul, iar eu să-mi aleg un număr (fictiv) şi să le zic celor de la finish numărul ăsta (pe care îl scrisesem pe foaia de înscriere) şi numele, că se rezolvă.
Până la urmă am făcut rost de număr, Luci găsind unul al unui concurent care nu a mai participat.

Foto de Nico Verhelst.

Am fugit la maşină, hainele zburau în toate părţile, Horaţiu şi Roxana îşi căutau clăparii prin harababura din maşină...
Era cam 7 fără 10 şi toată lumea alerga spre start... Am început să mă echipez, concentrându-mă la maxim să îmi iau tot ce îmi trebuie... Mai apare şi un nene care vrea bani pentru parcare, nişte participanţi ne întreabă dacă avem baterii de rezervă pentru frontale pentru că lor nu le mai merg... Haos general.
Horaţiu şi Roxana pleacă la start şi ne lasă cheile de la maşină mie şi lui Adi, care încă mai avem să ne punem focile, clăparii...

Eu plec în colanţi, un maieu pe corp, un tricou sintetic mai strâmt, încălzitoare de mâini şi tricoul cu Ro Club Maraton pe deasupra, plus mănuşi subţiri şi bentiţă.
Alerg efectiv la start, în clăpari, spre bucuria mea nu se plecase... îl văd pe Gabi Solomon care mă felicită pentru ideea de a participa cu tricoul de la Ro Club şi încep să-mi prind schiurile.
Clac!, piciorul drept, prinde chinga... 6-5-4-3... clac!, îmi prind şi clăparul stâng... 2-1-start!, prinde chinga... toată lumea pleacă, o iau şi eu la fugă şi am parte din nou de un start numai al meu, cu câteva secunde în spatele ultimului plecat.
Încep să trag, să trag, să depăşesc lume, îl văd şi pe Adi un pic mai în faţă, care plecase şi el printre ultimii şi îmi propun să mă ţin după el. Reuşesc să ajung lângă el şi o bună bucată mergem împreună. E foarte obositor să depăşesc lume, dar după un timp ajung într-o zonă mai liberă... ca de obicei, cei mai buni sunt mult în faţă, în spate sunt majoritatea concurenţilor - eu sunt într-o zonă cu oameni de valori apropiate.

Cam asta vedeam toţi în timpul concursului. Foto de Nico Verhelst.

Uşor-uşor le ajung şi pe surorile David, iar Adi rămâne un pic în urmă. Simt că pot să trag, dar totuşi ceva nu merge. La fel ca şi la bicicletă, muşchii ţin, pulsul e alert dar suportabil (pe la 90%) însă nu înaintez aşa cum ar trebui... îmi lipseşte tehnica. Până la urmă, e primul an în schi de tură (exceptând o tură de anul trecut cu schiurile lui Mike) şi primul concurs de acest fel.
Se urcă pe Drumul Roşu care nu e foarte abrupt, iar în zonele mai plate încerc să alerg, dar pulsul sare repede de 95% şi nu e rentabil. Am, totuşi, câte 4,5 kg pe fiecare picior (schiul+legătura+clăparul).

Foto de Liviu Ghitoc.

Marian Chiriac, alături de alţi alergători şi schiori. Foto de Nico Verhelst.

Îi invidiez din punctul ăsta de vedere pe cei de la cros, care urcă cu pantofi de trail running de sub 500 gr bucata... Mi-ar fi plăcut un vertical race de alergare, mai ales că la Semimaraton Piatra Mare am fost al treilea sus, foarte aproape de primii 2 şi simţeam că pot să mai forţez. Totuşi, concursurile de schi de tură sunt mult mai rare şi mi s-a părut o pierdere să alerg şi aici.
Am ajuns la finish după 54 minute şi ceva... eu am dat drumul cronometrului când am plecat eu, rezultatul oficial a fost 54'58"... sunt cam dezumflat iniţial, apoi luând în considerare toate minusurile (echipament greu, startul întârziat şi lipsa de experienţă în general la schi de tură şi în special la concursuri de schi), a fost ok rezultatul.
Am fost pe 13 la categoria mea cu 54'58", Horaţiu a ieşit pe 11 cu 50'50", Adi a fost pe 20, cu 57'31" (toţi la 26-35 de ani) din 27 de concurenţi la această categorie.
Roxana a ieşit pe locul 5 la categoria 26-35 de ani, cu 1.07'37", iar Radu pe 17 la cros, cu 42'35".
Un rezultat super bun l-a avut soţia lui Radu, la schi de tură, ieşind a treia la 16-25 de ani cu 56'51", timp cu care ar fi ieşit pe 1 dacă era la categoria următoare, 26-35 de ani.
Aici sunt şi rezultatele complete.

Am ajuns sus foarte obosit şi imediat a început să se simtă vântul - mi-am dat seama ca sunt foarte subţire îmbăcat şi mi-am pus fâşul packlite pe mine şi am luat un ceai fierbinte.
Nu mai fusesem aici şi credeam că sus aici e Cabana Postăvaru, apoi am aflat că de fapt trebuie să coborâm. Nu aveam deloc chef să cobor acum, să stau să-mi scot pieile de focă pe frigul ăla, dar a trebuit s-o fac.
A ajuns şi Adi şi am coborât împreună până la cabană, unde lumea deja începuse petrecerea. Atmosfera era plăcută, mulţi cunoscuţi, Radu cu Mike găsiseră o masă iar gulaşul a fost foarte bine venit după tot efortul ăla.
Nu apucaserăm să ne hidratăm mai deloc în ziua aia (Horaţiu a fost afectat serios de asta), aşa că mi-am luat o bere şi o apă plată, după care am mai stat la poveşti cu oamenii.

Foto de Nico Verhelst (mai puţin prima, care-i a mea).

Radu şi Mike au plecat pe la 11 şi, cum premierea se auzea că va fi după 2, pe la 12 am plecat şi noi către motel.
Coborârea a fost foarte frumoasă, la lumina frontalelor şi este o senzaţie deosebită când vezi buza unei pante abrupte şi nimic dedesubt... dar pe măsură ce te apropii de margine se deschide şi drumul pe care-l vei urma.

Ratrackurile cu care ne-am întâlnit şi noi când coboram în Poiană. Foto de Nico Verhelst.

După o noapte liniştită la motelul Codreanu (construit pentru firma de transport Codreanu, deci un adevărat motel de 'camionagii'), a doua zi hotărâm să mergem în Azuga, pe pârtiile bune de acolo, să facem câteva urcări/coborâri pe schiuri.
Eu, Adi şi Roxana urcăm de două ori pe pârtia Cazacu-variantă şi coborâm prima dată pe Cazacu şi a doua oară pe Sorica, Horaţiu are chef de alergătură şi face trei urcări plus coborârile aferente.



După jumătatea zilei începe o ninsoare vânjoasă, dar noi trebuie să pornim spre casă, aşa că 6 seara ne prinde undeva pe la Câmpina, în drum spre Bucureşti.

La mulţi ani, Vladi!

Este 29 decembrie, deci este ziua lui Vladi.
Cum putem sărbători altfel, mai ales că suntem la Câmpulung, decât ieşind cu Vladi pe afară - de mult i-am promis că-l plimbăm pe schiuri şi după succesul zilei de ieri.
Azi e frumos afară, nu mai ninge dar mai este zăpadă, chiar dacă se pare că nu va mai ţine mult.
Cum fusesem de două ori în ultimele două zile pe Măgura, am decis să vizităm şi dealul de vizavi adică dealul „Flămânda”, numit după biserica şi cimitirul aflate acolo.
Plecăm, ca de obicei, mai târziu decât ne-am propus, iar când ajungem acolo soarele străluceşte puternic şi atmosfera e una primăvăratecă.


Facem un traseu uşor, de cross-country, Kiki fiind la a doua tură, iar eu - cu o încărcătură preţioasă în spate. Mergem pe muchia dealului, pe deasupra Câmpulungului, paralel cu depresiunea.



Mergem până ajungem la o şosea şi coborâm un pic spre o livadă care toamna este plină cu mere. Aici facem şi un mic popas şi Vladi se zbenguie prin zăpadă.




Dimineaţa trece liniştită şi pe la 12.30 ne întoarcem la maşină, pentru a nu întârzia foarte mult cu somnul lui Vladi.
Kiki are ideea strălucită să mergem să aprindem o lumânare la bunicii noştri de la Cimitirul Flămânda, aici fiind îngropaţi bunicul meu şi doi dintre bunicii Cristinei.
Păcat că toţi bunicii noştri de sex masculin au murit, totuşi Vladi mai are încă trei străbunice în viaţă, două dintre ele în Câmpulung şi una în Domneşti (Argeş).
Piticul a avut o zi de neuitat, în care e mers în spate la tati, pe schiuri, s-a tăvălit prin zăpadă, a mers cu beţele de schi (a învăţat să le ţină destul de bine), aşa că atunci când a ajuns acasă a adormit automat după ce Kiki i-a dat de mâncare.

Fără zăpadă sau cu zăpadă - trei ieşiri în trei zile la Câmpulung

Când am plecat la Câmpulung pe 24 decembrie nu ştiam exact cum va fi vremea până pe 3-4 ianuarie, aşa că am luat cu mine şi mtb-ul şi schiurile de pârtie şi schiurile de tură. Bicicleta vroiam s-o las acolo oricum, pe timpul iernii, păstrând numai ciclocrosul în Bucureşti pentru eventuale ture de şosea, când va fi uscat sau mers la serviciu ocazional.
Ideal ar fi fost să existe un strat consolidat de zăpadă pe pârtia de la Chilii, apoi câteva zile fără ninsoare ca să ies cu bicla, apoi ninsori ţepene de pe 28 până de Revelion.
Realitatea a fost un pic alta, dar cât se poate de favorabilă: pe 25 niciun pic de zăpadă, pe 26 vreme călduţă, numai bună de biclă, pe 27 a început să ningă, pe 28 a mai nins dar s-a cam oprit seara, pe 29 zăpada era spre topire în oraş, iar pe 30 în Iezer era puţină dar totuşi constantă, permiţându-ţi sa mergi pe schiuri, mai puţin prin pădure.

În concluzie, după Crăciun şi mâncărurile/băuturile aferente, pe 26 am vorbit cu Edi să ieşim la o tură cu biclele (el a şi plecat din Câmpulung pe 27).

În drum spre Măţău, dinspre sud, prin satul Poienari. În medie, o urcare pe Măţău are cam 500 metri diferenţă de nivel (de la ~520 m la 1018 m).

Am băgat un oarecare sprint pe urcare, însă toxinele au început să iasă prin corp cam cu mult spor, aşa că am redus un pic motoarele. Vremea era superbă, iar în vârf vizibilitatea îţi permitea să vezi totul de jur împrejur.

Iezerul, plin de zăpadă. Abia aşteptam revelionul pentru o tură pe schiuri pe muntele cel mai apropiat de sufeltul meu.

După o coborâre pe şosea, la viteză maximă, mai dăm o urcare, de data asta off-road, prin satul Chilii. Cu ocazia asta trecem şi pe la pârtie, unde mă conving personal că nu se poate schia nici în cel mai nebunesc vis.

În sfârşit, pe 27 începe ninsoarea şi mă face să sper că voi reuşi să şi schiez până de Revelion. Chiar dacă ninge încă de dimineaţă, îmi dau seama că nu e destulă zăpadă pentru a ieşi cu schiurile, dar atmosfera e plăcută şi nu trebuie să o conving prea mult pe Kiki să ieşim la o alergare prin zăpadă. Va fi, de asemenea, şi un antrenament pentru tura pe schiuri din Iezer, pe care o aveam în plan de Revelion.
Aşa că după ce îl culcăm pe Vladi, pe la 3 şi ceva ieşim la o tură pe dealurile de lângă Grui, cartierul unde stă Kiki, în Câmpulung.

În urcare spre vf. Măgura.

A fost o alergare lejeră şi utilă, deoarece în ultimele două săptămâni alergasem doar de creo două-trei ori, în plus ajung destul de rar să alerg în zone cu diferenţă mare de nivel.
De asemenea, asta cred că a fost prima alergare montană împreună cu Kiki - până acum am ieşit la alergat doar în parc.



Sper să se mai repete astfel de ieşiri... din păcate e cam greu să-l lăsăm pe Vladi singur la Bucureşti şi să mergem pe la munte, cel mai la îndemână este tot când suntem la Câmpulung.

Pe 28 decembrie zăpada continuă să cadă, aşa că hotărăsc că e timpul să ieşim la o tură cu schiurile. Cum încă nu e destulă zăpadă ca să acopere mulţumitor pârtia de la Chilii, mergem tot în zona dealului Măgura.
Pentru Kiki aveau să fie primii paşi pe schiul de tură, lucru foarte necesar, având în vedere că în câteva zile vroiam sa mergem în Iezer. Aşa că mergem cu maşina cam 5 minute din Grui spre Măgură, şi unde se termină ultimele case ne oprim pentru echipare.

Mateiaşul (guguloiul din mijloc) şi Leaota (dreapta, plan mai depărtat).

Kiki s-a simţit foarte bine în clăparii de pârtie model mai vechi, cu 2 clape pe care i-a luat acum trei ani şi nu mai e nevoie (deocamdată) să-şi achiziţioneze şi o pereche de clăpari de tură, care costă foarte mult, în general.
Echipamentul constă din: clăpari - 70 de lei, schiuri+legături Silvretta 404 - 150 de lei, piei de focă - 300 de lei (noi), sau 150 de lei (SH) şi beţe - ce găsim prin casă (beţe de schi, telescopice sau de schi fond).
Mai mult decât o tură de schi-alpinism, ieşirea asta a fost una de cross-country pe schiuri de tură - bălăureală printre pomişori, pe teren mai mult drept.
Kiki a învăţat manevrele de bază şi deplasarea pe schiuri de tură, la care s-a descurcat foarte bine, părând să stăpânească mişcarea în mod natural.