Postăvaru' Night, asortat cu alte două ture de schi

Plecarea a fost una tristă. De fapt nici nu ştiam dacă să mai plec. Pentru concursul de la Postăvaru, eu şi Kiki ne făcusem planuri de vreo două luni.
După ce a băgat foarte bine pe schiuri în Iezer, i-am propus lui Kiki să vină şi la concursul de la Postăvaru şi a îndrăznit să creadă că va participa la primul ei concurs. O atrăgea faptul că va fi numai urcare, ceea ce o scutea de stresul de a coborî în viteză, aşa cum se întâmplă la concursuri.
Am vrut să mergem un weekend la schi, cu vreo 2 săptămâni înainte, să facem câteva urcări şi coborâri pe o pârtie, pentru antrenament, dar o febră rebelă care l-a ţinut pe Vladi la pat ne-a făcut să ne răzgândim.
În sfârşit, în săptămâna dinainte concursului, totul părea că merge bine. Lui Vladi îi trecuse febra, maică-mea era de acord să stea cu el în weekend, eu şi Kiki am ieşit cu vreo 3 zile înainte la o alergare în parc.
Bomba a venit vineri pe la 4 după-amiaza, când maică-mea a căzut şi şi-a rupt mâna... nu mai avea cine să stea cu Vladi... toate planurile noastre s-au risipit...

Până la urmă am plecat singur, ofticat, la concurs...
Dacă tot nu a mai mers Kiki, am luat schiurile ei (da, sunt un şacal) pentru că sunt mai scurte (cu 20 cm mai scurte decât Dynastarurile mele care au 178 cm) şi cu vreo jumătate de kg mai uşoare (2100 gr un schi + legătura, faţă de 2500 gr).
Am mers cu maşina lui Horaţiu, împreună cu el, Roxana şi Adi, care s-a hotărât pe ultima sută de metri să participe la concurs.
Maşina lui Horaţiu este destul de încăpătoare, aşa că mi-am luat şi schiurile fond, în speranţa unei alergări de câteva minute - o jumătate de oră înainte de concurs... încălzire şi o încercare să văd dacă se poate urca pe ele pe pârtie. De urcat se poate, vroiam doar să văd dacă pot eu s-o fac şi cât de dificil e.
Nu ne-am grăbit de dimineaţă cu plecatul, concursul fiind la 7 seara, iar înainte am decis să mergem să dăm o tură în Ciucaş.
Am urcat cu maşina până la Cab. Muntele Roşu (cauciucurile de iarnă ale lui Horaţiu au ţinut cu brio) şi de acolo am urcat spre Vf. Muntele Roşu, pe TR.


Până să ajungem în vârf ne-am lăsat pe stânga, pe un vâlcel care te scoate undeva pe un drum forestier care la rândul lui dă în şoseaua dintre Cheia şi Braşov (DN1A).
Nu am coborât până acolo, ci am părăsit forestierul şi am urcat înapoi la Cabana Muntele Roşu.
În vâlcel zăpada era destul de mare, dar nu prea avea bază. Altfel, coborârea a fost foarte plăcută, doar că schiurile mele înguste se cam afundau în zăpadă. În plus, nu erau ceruite, aşa că la un moment-dat m-am înţepenit în zăpada lipicioasă şi ca să continui, mi-am deblocat legăturile şi am început să păşesc pe unde era panta mai mică şi să fac un fel de telemark unde panta era mai abruptă.


Adi în schimb, cu schiurile lui de 95 cm lăţime sub legătură, plutea elegant prin zăpada pufoasă. Asta până când, furat de viteză şi încântat de zăpada mare a reuşit să facă o tumbă spectaculoasă.


Timpul a trecut repede, am ajuns la cabană, unde ne-am hotărât să mâncăm, numai că între timp se făcuse 4 şi am cam intrat în criză de timp.
Am plecat în grabă spre Braşov, pe unde am trecut pe la motelul Codreanu să ne rezervăm 2 camere pentru noapte.Aveau camere cu 2 paturi la 40 de lei (fără grup sanitar), la 45 de lei (cu grup sanitar în cameră, dar fără duş) şi la 50 de lei (şi cu duş în cameră), asta din urmă fiind varianta aleasă.
Apoi în viteză spre Poiana Braşov, unde am ajuns pe la 6.30.
La înscriere nici vorbă să mai prindem bentiţe (primii 150 înscrişi primeau), am completat formularul şi ne-am dat seama că mai eram eu şi Adi şi doar un număr de concurs.
Noroc cu Luci care era pe-acolo şi a zis să ia Adi numărul, iar eu să-mi aleg un număr (fictiv) şi să le zic celor de la finish numărul ăsta (pe care îl scrisesem pe foaia de înscriere) şi numele, că se rezolvă.
Până la urmă am făcut rost de număr, Luci găsind unul al unui concurent care nu a mai participat.

Foto de Nico Verhelst.

Am fugit la maşină, hainele zburau în toate părţile, Horaţiu şi Roxana îşi căutau clăparii prin harababura din maşină...
Era cam 7 fără 10 şi toată lumea alerga spre start... Am început să mă echipez, concentrându-mă la maxim să îmi iau tot ce îmi trebuie... Mai apare şi un nene care vrea bani pentru parcare, nişte participanţi ne întreabă dacă avem baterii de rezervă pentru frontale pentru că lor nu le mai merg... Haos general.
Horaţiu şi Roxana pleacă la start şi ne lasă cheile de la maşină mie şi lui Adi, care încă mai avem să ne punem focile, clăparii...

Eu plec în colanţi, un maieu pe corp, un tricou sintetic mai strâmt, încălzitoare de mâini şi tricoul cu Ro Club Maraton pe deasupra, plus mănuşi subţiri şi bentiţă.
Alerg efectiv la start, în clăpari, spre bucuria mea nu se plecase... îl văd pe Gabi Solomon care mă felicită pentru ideea de a participa cu tricoul de la Ro Club şi încep să-mi prind schiurile.
Clac!, piciorul drept, prinde chinga... 6-5-4-3... clac!, îmi prind şi clăparul stâng... 2-1-start!, prinde chinga... toată lumea pleacă, o iau şi eu la fugă şi am parte din nou de un start numai al meu, cu câteva secunde în spatele ultimului plecat.
Încep să trag, să trag, să depăşesc lume, îl văd şi pe Adi un pic mai în faţă, care plecase şi el printre ultimii şi îmi propun să mă ţin după el. Reuşesc să ajung lângă el şi o bună bucată mergem împreună. E foarte obositor să depăşesc lume, dar după un timp ajung într-o zonă mai liberă... ca de obicei, cei mai buni sunt mult în faţă, în spate sunt majoritatea concurenţilor - eu sunt într-o zonă cu oameni de valori apropiate.

Cam asta vedeam toţi în timpul concursului. Foto de Nico Verhelst.

Uşor-uşor le ajung şi pe surorile David, iar Adi rămâne un pic în urmă. Simt că pot să trag, dar totuşi ceva nu merge. La fel ca şi la bicicletă, muşchii ţin, pulsul e alert dar suportabil (pe la 90%) însă nu înaintez aşa cum ar trebui... îmi lipseşte tehnica. Până la urmă, e primul an în schi de tură (exceptând o tură de anul trecut cu schiurile lui Mike) şi primul concurs de acest fel.
Se urcă pe Drumul Roşu care nu e foarte abrupt, iar în zonele mai plate încerc să alerg, dar pulsul sare repede de 95% şi nu e rentabil. Am, totuşi, câte 4,5 kg pe fiecare picior (schiul+legătura+clăparul).

Foto de Liviu Ghitoc.

Marian Chiriac, alături de alţi alergători şi schiori. Foto de Nico Verhelst.

Îi invidiez din punctul ăsta de vedere pe cei de la cros, care urcă cu pantofi de trail running de sub 500 gr bucata... Mi-ar fi plăcut un vertical race de alergare, mai ales că la Semimaraton Piatra Mare am fost al treilea sus, foarte aproape de primii 2 şi simţeam că pot să mai forţez. Totuşi, concursurile de schi de tură sunt mult mai rare şi mi s-a părut o pierdere să alerg şi aici.
Am ajuns la finish după 54 minute şi ceva... eu am dat drumul cronometrului când am plecat eu, rezultatul oficial a fost 54'58"... sunt cam dezumflat iniţial, apoi luând în considerare toate minusurile (echipament greu, startul întârziat şi lipsa de experienţă în general la schi de tură şi în special la concursuri de schi), a fost ok rezultatul.
Am fost pe 13 la categoria mea cu 54'58", Horaţiu a ieşit pe 11 cu 50'50", Adi a fost pe 20, cu 57'31" (toţi la 26-35 de ani) din 27 de concurenţi la această categorie.
Roxana a ieşit pe locul 5 la categoria 26-35 de ani, cu 1.07'37", iar Radu pe 17 la cros, cu 42'35".
Un rezultat super bun l-a avut soţia lui Radu, la schi de tură, ieşind a treia la 16-25 de ani cu 56'51", timp cu care ar fi ieşit pe 1 dacă era la categoria următoare, 26-35 de ani.
Aici sunt şi rezultatele complete.

Am ajuns sus foarte obosit şi imediat a început să se simtă vântul - mi-am dat seama ca sunt foarte subţire îmbăcat şi mi-am pus fâşul packlite pe mine şi am luat un ceai fierbinte.
Nu mai fusesem aici şi credeam că sus aici e Cabana Postăvaru, apoi am aflat că de fapt trebuie să coborâm. Nu aveam deloc chef să cobor acum, să stau să-mi scot pieile de focă pe frigul ăla, dar a trebuit s-o fac.
A ajuns şi Adi şi am coborât împreună până la cabană, unde lumea deja începuse petrecerea. Atmosfera era plăcută, mulţi cunoscuţi, Radu cu Mike găsiseră o masă iar gulaşul a fost foarte bine venit după tot efortul ăla.
Nu apucaserăm să ne hidratăm mai deloc în ziua aia (Horaţiu a fost afectat serios de asta), aşa că mi-am luat o bere şi o apă plată, după care am mai stat la poveşti cu oamenii.

Foto de Nico Verhelst (mai puţin prima, care-i a mea).

Radu şi Mike au plecat pe la 11 şi, cum premierea se auzea că va fi după 2, pe la 12 am plecat şi noi către motel.
Coborârea a fost foarte frumoasă, la lumina frontalelor şi este o senzaţie deosebită când vezi buza unei pante abrupte şi nimic dedesubt... dar pe măsură ce te apropii de margine se deschide şi drumul pe care-l vei urma.

Ratrackurile cu care ne-am întâlnit şi noi când coboram în Poiană. Foto de Nico Verhelst.

După o noapte liniştită la motelul Codreanu (construit pentru firma de transport Codreanu, deci un adevărat motel de 'camionagii'), a doua zi hotărâm să mergem în Azuga, pe pârtiile bune de acolo, să facem câteva urcări/coborâri pe schiuri.
Eu, Adi şi Roxana urcăm de două ori pe pârtia Cazacu-variantă şi coborâm prima dată pe Cazacu şi a doua oară pe Sorica, Horaţiu are chef de alergătură şi face trei urcări plus coborârile aferente.



După jumătatea zilei începe o ninsoare vânjoasă, dar noi trebuie să pornim spre casă, aşa că 6 seara ne prinde undeva pe la Câmpina, în drum spre Bucureşti.